40= plucking pheasants since 2017
Audienţă: 19 useri online  •  În ultimele 24 de ore ne-au trecut pragul vizitatori unici
Short News
CG • 09-Oct-2015

Selectasem cele doua paragrafe din mesajele colegilor nostri pentru a continua dezbaterea sangeroasa pe tema relatiei Felinutzii cu ex-antrenorii. Intre timp insa m-am sucit, am stat de vorba acum vreo 2 zile si cu o alta colega de forum care a trecut printr-un moment mai delicat sufleteste, asa ca m-am gandit sa abandonez un pic SC Fanereala & Hatereala SRL si sa contribui si eu macar un pic la plusvaloarea acestui forum (30-0, n. nobody).

Asa ca o sa va spun o poveste. E una cat se poate de adevarata si, consider eu, plina de invataminte dar care poate o sa-i dezamageasca pe multi de aici. Pentru ca nu e nici despre Simo, nici despre Rafa, Wawa, Fed si alti barzauni ai ATP/WTA ci despre...Slobodan Poznan. WTF, cine-i Slobodan Poznan!?!? Culmea, povestea e cumva mai legata de subiectul articolului lui Andrei, pe care multi dintre noi l-am bagat iute la subsol, doar ca un alt pretext pentru dialogurile noastre de off-topic spumos si zglobiu...

Eram acum vreo 2 saptamani la Pescariu Sports & Spa, unde se disputa turneul international Tenis Club Trophy U12. In sferturi era programat si un meci interesant (dealtfel evaluat ulterior ca cel mai bun al turneului feminin) intre Ana Vilcek (No1 Serbia) si Fatima Keita (Rom). Meciul incepuse foarte tare dar, la 3-1 pentru FK in primul set, s-a intrerupt din cauza ploii. Copiii, antrenorii, oficialii, parintii si spectatorii s-au retras in restaurant, in lobby si pe terasa clubului. Eu am ales impreuna cu tatal Fatimei terasa, unde am avut parte de cea mai placuta si instructiva intalnire de pana acum din junior-tenis. Pe terasa respectiva a aparut antrenorul Anei, cu care am intrat iute in vorba. Si astfel mi-am oferit sansa sa ascult povestea unei vieti de om dintr-o tara pe care multi o privim cu admiratie amestecata cu invidie, pentru caracterele tari si motivatia competitionala exceptionala de care dau dovada sarbii in mai toate disciplinele sportive, fie ele individuale sau de echipa.

Sloba a fost Number One la U12 pe toata Iugoslavia. Locuia impreuna cu familia in vestita statiune croata de pe malul Adriaticii, al carui nume e dificil sa-l rostesti in Romania fara a starni hohote de ras sau revolta pudibonzilor. Dupa declansarea razboiului el si ai lui au devenit, alaturi de alte zeci si sute de mii de sarbi din Croatia, tinte ale epurarii etnice, fiind obligati sa plece in bejenie. Au ajuns la Belgrad ca refugiati. Acolo nu se mai punea problema sa faca rost de bani ca sa practice tenisul ci mai degraba sa acopere costul hranei zilnice. Au urmat 3 ani de mari privatiuni, cand practic a uitat de tenis, cu toate visele care duceau spre marea performanta. La 16 ani, invitat fiind de prietena lui din liceu sa bata mingea la clubul unde ea era legitimata, a fost observat de antrenorul de acolo. Omul l-a intrebat cum de joaca cu atata naturalete si cand Sloba i-a spus ce rezultate a avut in juniorat, antrenorul l-a intrebat imediat daca vrea sa se reapuce de tenis. L-a intrebat cine-s parintii lui, la care el a raspuns “Nobody”, apoi l-a intrebat cati bani au ei ca sa investeasca in tenisul lui, la care el a raspuns “Nothing”. Antrenorul a fost insa un om de suflet, i-a propus un targ: Sloba sa devina sparringul TUTUROR elevilor lui. Intre 6 si 12 ore pe zi, fara sa se planga de oboseala, a batut mingea cu toti adversarii si a infruntat toate stilurile. In mai putin de doi ani a devenit No1 in Serbia, doar din sparring. Mi-a aratat calozitatile si rosaturile din palma, de la manerul rachetei. Spune el: “Vara mai e cum mai e, dar iarna se intaresc si din cauza frigului se rup. Overgripurile mele erau mai mereu pline de sange”. In prima iarna petrecuta la clubul din Belgrad, cand temperatura a ajuns la -5 grade l-a intrebat pe antrenor in ce sala vor face antrenamentele. Antrenorul insa i-a zis: “Nu avem terenuri suficiente in sala, tu o sa te antrenezi la zid, afara”. S-a dus afara si a gasit un strat de 50 cm de zapada troienita, s-a intors la antrenor si i-a spus ca n-are cum sa joace. Raspunsul a venit prompt: “Cauta o lopata si fa-ti loc!”.

Antrenorul a fost foarte bun, pentru el a fost al doilea tata, tehnica a pus-o la punct acolo iar la 17 ani a trecut de la BH2 la BH1, ramanand No1. Cine stie ce eforturi de adaptare presupune trecerea asta, intelege ce potential a avut omul asta! Din pacate preparatorul fizic nu s-a ridicat la nivelul antrenorului, lasandu-l sa-si distruga genunchii (operatii multiple de inlocuire a cartilagiilor si tendoanelor!) si compromitand astfel sperantele si eforturile unui copil de exceptie. “Am absolvit doua facultati de profil, ca sa pot sa acumulez cunostintele necesare care sa ma ajute sa nu-mi distrug la randul meu elevii”. A devenit antrenor de foarte tanar, acum are doar 37 de ani.

Se cunoastea foarte bine cu antrenorul lui Djokovic, care se antrena pe terenuri alaturate, la acelasi club. El avea doi elevi, cu 2-3 ani mai mari ca Nole. Si ei erau in primii 5 din tara la categoria lor de varsta. Nole avea 15 ani. Intr-o zi a venit la el sa-l roage sa faca sparring cu ei. Victoriile au fost impartite. Dar Sloba a ramas impresionat de atitudinea si motivatia lui Nole. Tehnic era ireprosabil, nicio diferenta semnificativa de ce arata acum sarbul pe teren. Pana si pozitia la primire, pieptul in fata, echilibru pe axul central, bazinul coborat, picioarele departate si genunchii puternic flexati, privirea focusata pe adversar. “Ai mei aveau rezultate mai bune. Ce credeti insa ca s-a intamplat in timp? Nole a crescut in nevoie, ca si mine. La 6 ani servea in restaurantul parintilor lui, care nu erau deloc avuti, munceau de dimineata pana noaptea tarziu, sa faca rost de banii necesari traiului si pentru tenisul de performanta al lui Nole. Ai mei aveau cam totul la dispozitie, parintii le faceau toate hachitele. Dupa antrenament unul isi aprindea tigara, celalalt se ducea prin baruri si discoteci. Nole isi facea stretchingul cu religiozitate, o ora incheiata, fara sa stea nimeni de capul lui, dupa care isi lua bicicleta si facea off-road 2-3 ore pe muntele din apropiere”. Am vorbit de nutritie, de odihna si refacere, de timpul pe care trebuie sa-l aloci scolii, pentru ca tenisul elimina progresiv tampitii, la varf nu poti ajunge fara creier.

Discutia a durat cam 1 ora, la un moment dat au venit si fetele, Ana si Fatima, care au facut abstractie de faptul ca erau tocmai intr-o pauza a meciului unde erau adversare. “E foarte important ca fetele sa inteleaga ca prioritatea acum este desavarsirea tehnica, pregatirea fizica trebuie sa fie moderata, corpul trebuie sa o suporte iar el este ocupat acum cu cresterea. Nu trebuie sa fortezi. Copilul trebuie sa invete sa se hraneasca cat mai sanatos si cat mai corect. Am iesit cu Ana in Bucuresti, a vazut McDonalds si KFC-uri si i se scurgeau ochii, hai sa intram si noi, antrenorule! I-am spus, eu pot sa intru dar tu nu, pentru ca tu te pregatesti sa faci tenis de performanta si mancarea de acolo nu-ti e de niciun folos. Hai sa intram aici, era un restaurant unde am comandat peste. La inceput n-a vrut, apoi prima imbucatura a scuipat-o, incet-incet a acceptat si abia pe urma a inceput sa-i placa. Cu copilul trebuie sa stii sa fii ferm, ca sa nu alunece de pe cale, dar nici sa stai de capul lui sa-l pisezi tot timpul. Trebuie sa se mai si arda pe cont propriu. Cel mai important e sa ai intelegere cu parintii, sa poti comunica cu ei. Pe primul loc este tehnica, apoi vine pregatirea fizica, si in timp se construieste si mentalul. Dar daca nu exista arderea din interior a copilului nu faci nimic. Si important este ca in jurul lui sa fie oameni de calitate. Nu poti face treaba cu lepre, ipocriti si puturosi”. Pentru ca a gasit intelegere si niste parinti destupati la minte, Slobodan face zilnic ‘naveta’ 60km in orasul unde locuieste Ana cu parintii sai, isi da seama ca nu au cum sa-si permita sa o trimita la Belgrad. Cand a acceptat sa o antreneze, acum 6 luni, dupa evaluare, le-a pus pe tapet parintilor toate problemele tehnice, fizice, de atitudine si de caracter pe care Ana le avea, iar atunci era deja lidera in Serbia, o mica vedeta. N-a fost deloc diplomat si nu a cosmetizat nimic. Ana ajunsese la pozitia 1 cu o tehnica deficitara si atunci cand ai rezultate nu doresti sa schimbi ceva. Dar stilul nu-i asigura niciun viitor. Parintii au acceptat necesitatea, ea ceva mai greu, ca e incapatanata si are o personalitate foarte puternica. La Bucuresti au venit pentru ca era o sansa buna sa se compare cu alte cateva jucatoare de perspectiva. Inainte de meciul cu Fatima Sloba i-a spus Anei: “Acum vom vedea intr-adevar la ce nivel esti. Uita clasamentele de pana acum, a fost o joaca. De maine vom sti unde suntem si ce avem de facut”.

Daca aveti ocazia vreodata sa-l intalniti pe Slobodan Poznan, nu-l evitati. E un personaj fascinant, foarte deschis, stie tenis si vorbeste din propria experienta. Ceea ce, in ziua de azi, nu e deloc putin lucru!

Daca v-am plictisit cu aceasta poveste, va rog sa ma scuzati.