40= plucking pheasants since 2017
Audienţă: 8 useri online  •  În ultimele 24 de ore ne-au trecut pragul vizitatori unici
Short News
Novak • 29-Mar-2018

Scurt preambul

In cele ce urmeaza voi analiza pe scurt prestatia din punct de vedere al comunicarii publice a celor mai importante personalitati politice de dupa 1989 din Romania. Randurile ce urmeaza nu contin pareri politice si nu pot fi interpretate in sensul evidentierii laturii ideologice a personajelor analizate.

Pentru fiecare personaj este analizata prestatia publica, demersul de comunicare si adresare catre auditoriu. Elementele luate in calcul tin seama de abordarea aristotelica a retoricii, in special a stiintei persuasiunii care presupune 3 componente principale: Logosul (argumentul, informatia), patosul (trezirea emotiilor in randul auditoriului) si ethosul (setul de valori morale si intelectuale ale emitatorului).

Analizam de asemenea abordarea auditoriului. Nu se poate vorbi despre un lider fara a-i intelege adeptii (followers). Ca atare mesajul public trebuie acordat pentru 3 mari categorii de audienta: audienta favorabila (followers), audienta nefavorabila (opozantii) si audienta neutra (care se poate imparti in neutru dar interesat si neutru dezinteresat).

Capitolul 1 Zorii democratiei

Ion Iliescu

Pentru cei care au deschis televizoarele in decembrie 1989, Ion Iliescu a aparut deja in primele zile ca un lider. “Cu voia dvs. ultimul pe lista, Ion Iliescu” avea sa fie prima fraza memorabila rostita de Iliescu in seara in care anunta componenta Consiliului Frontului Salvarii Nationale. Adica emanatia Revolutiei (sau ce o fi fost ea). Emanatie este un alt cuvant cheie rostit adesea de Iliescu in primii ani. Venind imediat dupa Ceeausescu , Iliescu stia foarte bine ca trebuie sa joace o carte a umilintei, a liderului temperat, neagasant.

Ion Iliescu a avut un noroc urias in calitatea sa de prim om politic central post-decembrist. A avut parte de auditoriul perfect calat pe tipul sau de comunicare. Politician de foarte tanar, Iliescu detinea arta vorbitului fluent in public. Nu se poticnea deloc, avea postura, gesticula exagerat dar pentru auditoriul sau era un semn de “angajament plenar”. Ion Iliescu a ales sa isi conserve ce avea mai de pret, un bazin enorm de “followers” (adepti parca suna prea mistic). Audienta sa era formata de toti cei speriati de capitalism, de schimbare, de occident, de insecuritate, de speriati in general. Frica isi avea un panaceu dupa 1989, Ion Iliescu. Ca atare lui Iliescu nu prea i-a pasat de audienta negativa (opponents) careia nu prea i s-a adresat niciodata. Iar cand i s-a adresat folosea cuvinte inadecvate tinta fiind tot cresterea increderii propriei audiente in el si marirea clivajului dintre cele doua grupuri, pro si contra. Se cunosc termenii de “golani”, “marlani”, “animale”. Publicul neutru era prea putin si prea neinteresant. Fata de auditoriul sau insa, Ion Iliescu era mereu atent. Argumentatia lui era laborioasa, nu vorbea in cuvinte putine, ii placea prezenta. Avea insa un simt al masurii, nu obosea prin discurs dar avea grija sa-l impinga la limita. In alcatuirea argumentului avea in vedere mereu cuvintele cheie ale epocii “reconstructie”, “program-programatic”, “convergenta” (avea o obsesie pentru acest concept), “fapte” (cuvant des folosit care isi atingea tinta la auditoriul sau, parea ca isi dedica intreaga fiinta actiunii in general, nu dorea sa fie privit ca un lider contemplativ). Prezentarea ideilor nu il avea in centru pe el. Aici este un element interesant al retoricii iliesciene, daca imi permiteti. Ion Iliescu nu spunea “voi face” (element de comunicare intalnit, prin comparatie, la Traian Basescu) spunea “vom face”. Ii asuma colectivului mesajul sau. “Impreuna cu factorii responsabili”…sintagma mereu adecvata pentru audienta sa, nu trebuia sa ii numeasca pe factorii responsabili, oamenii il credeau.

Ion Iliescu nu starnea emotii in discursurile sale. Nu ridica nimanui parul prin vorbele sale. Adesea tern, nu-si folosea carisma pentru a fascina, urmarea prin discursul public doar validarea leadershipului sau. Pana si in celebrul discurs tinut in fata minerilor, nu i-a facut pe acestia sa tremure de emotie. Le-a multumit facandu-i sa se simta importanti, demni de un proletariat inca valid, care inca mai palpia. “Exemplar”, “de nadejde” nu sunt neaparat cuvinte care sa stoarca vreo lacrima posesorilor de ciomege. Patosul lui Iliescu era retinut. Si asta face parte din norocul sau pe care l-am mentionat mai inainte, auditoriul ii era deja captiv. Emotiile suplimentare nu erau necesare.

In zona ethosului, Ion Iliescu si-a construit imaginea inca din frageda tinerete politica. Si l-a ajutat cumva si dupa 1989. Iliescu tinea mereu sa mentioneze ca este inginer. Daca era nevoie de detalii, mentiona spunand ca este hidrolog. Nu proiectase nicio hidrocentrala dar avea nevoie sa se legitimeze si cu ceva practic. Dupa 1989 isi folosea acest bagaj de imagine, inginer, fost conducator al Apelor Romane, fost director al Editurii Tehnice, pentru a poza in tipul de politician intelectual. Avizat. Mai ales in discursuri televizate sau in cele cateva dezbateri la care a participat, obisnuia sa citeze. Se ferea de rusi, evident, cita convenabil insa din occidentali frecventabili, chiar si din Henry Ford, un extremist pana la urma, dar la asemenea subtilitati nu ajunsese inca, Iliescu. Din toata paleta ethosului Iliescu transmitea cel mai des un soi de bunavointa, nu neaparat din categoria “captatio benevolentiae” pentru ca asta presupune executarea unui pas in spate, unui alint intelectual, presupune sa cobori un pic spre auditor oferindu-te, ci mai degraba ceea ce Aristotel numea “eunoia”, captarea bunavointei prin umanizare si mimarea apartenentei “eu am fost si sunt dintre voi” – in subtext “desi acum sunt lider”. Iliescu practica aceasta eunoia cu masura dar eficient, pastrandu-si audienta captiva si, cel mai important, tinandu-si la distanta auditoriul de atacurile adversarilor politici. Iliescu a stiut ca nimeni altul sa-si fidelizeze pana la maxim “followersii” prin practicarea unui ethos credibil. Se falea ca e sarac si nu a putut nimeni dovedi in 30 de ani contrariul. Se falea ca nu are alte ambitii decat slujirea binelui comun. In acest fel raspundea atacurilor adversarilor care aveau drept scop, normal in politica, slabirea bazinului sau electoral prin sadirea neincrederii alegatorilor in el. Prin discursul sau public, el nu raspundea atacurilor, doar rareori, dar urmarea sa intareasca increderea publicului sau. Cel putin intre 1990 si 1996 acest lucru i-a reusit. Singurul adversar care a fost capabil sa ii “fure” din “followers” a fost Petre Roman, despre care vom vorbi mai incolo.

In dialoguri Iliescu era calm, elaborat pana la exagerare uneori (tinem minte de meandrele concretului) dar se si enerva atunci cand era fortat sa dea raspunsuri scurte si clare. Nu ii placea postura de a raspunde la teste grila, ramane celebru interviul luat de Alina Mungiu Pippidi in sala Parlamentului, interviu in timpul caruia Iliescu si-a iesit realmente din pepeni deoarece era rugat obsesiv sa raspunda cu “da” sau “nu” unor intrebari. Tehnica evitarii raspunsului direct era in bagajul sau si o stapanea foarte bine. De asemenea celebru este raspunsul alambicat dat in 1996 lui Emil Constantinescu la intebarea “D-le Presedinte, credeti in Dumnezeu?”

Dupa 14 ani de politica la varf, Ion Iliescu, retras incet, incet, a ramas acelasi comunicator public foarte bun, cu un auditoriu in scadere dar cu o zona de respect si luare aminte a spuselor sale. Catalogari precum “prostanac” adresata lui Geona sau “carlan” lui Ponta raman celebre si destul de penetrante in vietile politice ale respectivelor personaje. Iliescu a indraznit chiar in plina ascensiune a lui Adrian Nastase, prin 2003, sa-i transmita ca e arogant. Modul a fost si el de scoala de comunicare “…cu tot acest bagaj social democrat inca mai vad printre liderii nostri un soi de aroganta care nu da bine. Trebuie sa ne intoarcem mereu spre cumpatare”. Orice s-ar spune, bun si adecvat sfat.