40= plucking pheasants since 2017
Audienţă: 23 useri online  •  În ultimele 24 de ore ne-au trecut pragul vizitatori unici
Short News
Novak • 29-Mar-2018

Playboy-ul proaspetei democratii, Petre Roman s-a vrut legatura noii puteri cu generatia tanara. El insusi tanar pentru standardele politcii de atunci, 43 de ani in 1989, Petre Roman trebuia sa fie infuzia de incredere pentru viitor a noi puteri.

Audienta lui Petre Roman s-a suprapus peste audienta FSN/Ion Iliescu. Calitatea de Prim Ministru l-a adus deseori in public, mai ales in dezbaterile cu sindicatele, tinand cont de starea economiei din acea perioada. Petre Roman a avut un discurs coerent, fluent. Carisma lui s-a bazat pe infatisare, S-a complacut natural cu aceasta reputatie de “barbat bine”. Nu a afisat-o arogant, mai degraba in primii ani a preferat abordarea usor strengareasca. Cu un umor mai actual decat la Iliescu (care nu prea avea umor), Roman doza discursul si reusea sa starneasca zambete daca era cazul. In prima faza a copiat strategia lui Ion Iliescu fata de auditoriul care ii era potrivnic, nu a atacat decat in situatii limita. In situatii de contradictie Petre Roman reactiona apasand pe gravitatea situatiei din tara si pe dificultatea functiei lui. I se parea ca are o misiune. “Misiune” este de fapt si un termen des intalnit in retorica sa. Afisa des o lehamite suverana „nu se mai poate asa“, incercand sa formeze in spatele lui un imaginar sir de sustinatori care sa-l urmeze. „Actiune“ era un termen care i-a definit discursul public in primii ani. Imprumutase, dar nu atat de credibil, tema consensului de la Ion Iliescu. Era arma cu care contracarau atacurile adversarilor politici.

Petre Roman era mai “inginer” (daca-mi permiteti licenta) decat Ion Iliescu. In timp ce Iliescu filosofa cand vorbea despre economie, Petre Roman umbla la cifre. In special la procente. In comunicarea publica procentul e o unealta foarte percutanta pentru publicul larg dar periculoasa pentru audienta de specialitate. Norocul lui Roman este ca nu prea avea adversari de specialitate. Cazand in plasa asumarii responsabilitatii pentru situatia economica a tarii, Petre Roman mergea pe sarma cu discursul public, mai ales in 1991, cand a realizat ca Iliescu lua, in fata fanilor FSN, crema pentru echilibru si politica iar el suturile pentru dezastrul economic. Cand si-a schimbat discursul, preluand teze economice despre terapia de soc si liberalizara in masa a economiei controlate de stat a aparut si primul clivaj intre sustinatorii FSN . Conservatorii au ramas atasati de Ion Iliescu iar patura cu intentii de reforma, sedusa de avantul lui Petre Roman s-a incolonat in spatele lui. Acest lucru l-a costat, Iliescu indepartandu-l prin interventia minerilor din 1991. Atunci Petre Roman s-a vazut in fata unei situatii noi. Avea 2 adversari, cei traditionali, de dreapta si cei de stanga pro-Iliescu. Incoltit, a jucat cartea modernismului social democrat convingand prin discursul sau 10% din electorat la alegerile din 1992 (in favoarea FSN, aripa ramasa cu el). A reusit sa ramana constant in discursul public, iar in perioada 1992-1996, prin rebrandingul FSN in USD (FSN + PSDR – partidul istoric al lui Sergiu Cunescu) a reusit sa creasca in sondaje reusind in 1996 sa atinga apogeul politic dupa parerea mea, prin prestatia din campania electorala obtinand cu 75% mai multe voturi decat USD, partidul al carui presedinte era. A fost momentul in care discursul sau politic a fost la cotele cele mai inalte pentru el, avand aparitii la mitinguri in orasele mari cu discursuri care starneau emotie populara. Combina, in materie de logos, discursul revolutionar (nu ezita sa isi afiseze public celebrul pulover) prin care arata ca idealurile revolutiei au fost intinate de Ion Iliescu, cu elemente de doctrina liberala, neexplorate inca de catre electoratul sau. Asa se face ca este unul dintre primii politicieni postdecembristi care “fura” audienta de la concurenta, CDR in acest caz. A profitat de faramitarea PNL care avea deja 3 enitati (cea din CDR, PNL-Campeanu si PNL-Manolescu) adresand promisiuni publicului liberal, promisiuni care aveau sa ii aduca un numar consistent de voturi din acea zona.

Folosind prima parte din strategia discursului public, idealul revolutionar, isi construia cu usurinta un patos rezonabil pentru publicul vremii. Modula vocea, accentua acele cuvinte care seduceau “avem dreptul sa speram, nu?”, stia sa atraga validarea celor spuse de el prin reactii “viva voces” din public.

In acel moment de varf al carierei politice, Petre Roman a reusit sa combine statura sa fizica, intelectuala si politica pentru un ethos efficient, care a avut priza la public. In timp ce presa vremii se concentra pe duelul Constantinescu – Iliescu, Roman nu era in centrul atentiei dar lucra direct la public. Fata de adversarii de dreapta din CDR poza in victima lui Iliescu, fata de adversarii de stanga din PDSR (fost FDSN) poza in emanatia autentica a revolutiei din Decembrie, in cel care venise pe tanc si nu protejat de tanc.

Urmarea apogeului sau de discurs public, Petre Roman isi negociaza pozitia in viitoarea coalitie, il sustine pe Emil Constantinescu si tine pentru asta un discurs televizat in care vorbeste ca un invingator. Articulat, logic, conciliant. Nu si umil cum isi doreau taranistii de exemplu care asteptau celebrele scuze pentru mineriada din 1990.

Prestatia publica a lui Petre Roman se deterioreaza vertiginos dupa momentul 1996. Presedinte al Senatului, pierde din expunerea publica pentru ca nu putea influenta tumultoasa agenda publica, plina de conflicte in coalitie. In mod bizar, vivacele, verbalul Roman nu a mai gasit calea de a fi prezent iar carisma nu i-a fost suficienta. Se prezinta dezastruos in campania din 2000 (in ciuda celebrului indemn al vicepresedintelui PD Traian Basescu care la lansarea canditaturii declama “Petre, esti cel mai bun”), lovind fara rezultate in fostii parteneri de coalitie. Se aliniaza temei anti-coruptie dar fara credibilitate, discursul capata nuante mai apasate (foloseste cuvinte dure, “scursuri sociale”, “ticalosi”) dar fara impact, deoarece publicul care era sensibil la asemenea iesiri era captat in 2000 de catre Corneliu Vadim Tudor. Iata cum Petre Roman face o mare eroare de retorica politica, isi imparte culoarul de comunicare cu un alt emitent, mai puternic, mai penetrant la acea data. Pierde din ethos tocmai pentru ca exact credibilitatea ii era stirbita dupa prestatia din perioada 1996-2000. Se auto-propune ministru de externe in Guvernul Isarescu cu speranta ca ii va creste expunerea publica.O alta decizie proasta, Romania avea sa piarda primul val de integrare in NATO, lasand politica externa cu pantalonii in vine. Negocierile cu UE erau in impas. Dupa o suita de decizii proaste, Petre Roman ramane, chiar si in prezent, o figura stearsa, o umbra a revolutionarului in pulover, un politician fara un discurs demn de retinut. Raman momentele din 1990 si 1996 care fac parte din manualul de istorie a retoricii politice postdecembriste.