E foarte dificil sa scriu obiectiv despre primul politician pentru ca am facut ceva concret, am lipit afise. Ramane si singurul politician la care ma raportez ca la un reper. Voi incerca totusi sa fiu in nota de analiza pe care mi-am propus-o.

Ion Ratiu a venit in Romania cu dragoste de tara. Aceasta a fost prima sa slabiciune in discursul politic. Daca un copil care este pedepsit, certat de catre parinti, sfarseste in mod covarsitor prin a-si iubi parintii pentru educatia data, poporul roman post-decembrist s-a plasat in totala opozitie cu Ion Ratiu. Nu a digerat deloc ceea ce el dorea sa transmita poporului. Dojana continua, educatia pe care, martial, dorea sa o dea poporului pentru ca acesta sa invete democratia, nu doar ca era neprimita, chiar inraia. (O celebra schimonoseala a vremii suna asa “Iliescu te votam, te votam tot neamu’/ca sa moara de necaz Ratiu si Campeanu”).

Ion Ratiu avea un public restrans, ultra-democratic dar si profund cuprins de un nationalism decent, etic, el avea o audienta reprezentata in special de oamenii cu un grad superior de educatie, indeobste mostenita din familie. Ion Ratiu nu a tinut cont de nicio regula de captare a benevolentei publice, a transmis mesajul sau clar, categoric. Nu a facut niciun compromis de la principiile sale. Asa se face ca la alegerile din 1990, desi a avut cea mai eleganta prestatie a obtinut putin peste 600.000 de voturi (peste 4% din sufragii) in conditiile in care, Radu Campeanu, un comunicator inferior si al carui continut era mai degraba lozincard, a obtinut aproape dublu in special datorita aliantei cu UDMR (partid care s-a clasat pe locul 2!!! Dupa FSN). Chiar si asa, Ion Ratiu a obtinut un numar dublu de voturi fata de partidul sau PNT-CD, semn ca a reusit cat de cat sa capteze mai multa atentie decat micul bazin taranist de la acea data.

Ion Ratiu a vorbit pentru toate tipurile de audienta, nu avea un discurs segmentat. In pofida celor 50 de ani in care a locuit in afara tarii, Ratiu vorbea romaneste ireprosabil, mult mai bine decat multi dintre politicienii de astazi, nascuti, crescuti in Romania. Il trada accentul britanic, insa fraza era nealterata. Era clara, fluenta, parcimonioasa la figuri de stil. Nu avea calitatile unui mare orator pentru ca nu reusea sa vorbeasca pentru orice nivel, nu incarca de greutate sonora cuvinte cheie, motivationale. Pentru discursul lui Ion Ratiu era nevoie mereu de o cheie. Cheie pe care prea putini o avea atunci.

Cu un patos redus, Ratiu insista, precum un serios functionar din Imperiul Roman pe continut, pe logos. S-a si identificat cu multa candoare in glas, intr-un interviu legendar cu Vartan Arachelian, cu Lucius Quinctius Cincinnatus (da, se pare ca orasul American Cincinnati de acolo isi trage numele) marele consul si dictator (pe atunci nu cu un sens negativ) al Romei antice (secolul V iCh), unul dintre cei mai mari promoteri ai virtutilor, echilibrului si dreptatii judecatii. Asemeni lui Cincinnatus, Ratiu nu vorbea pentru ACUM, pentru momentul in care era ascultat, vorbea pentru viitor. Nu se sfia, chiar si mult dupa Decembrie 1989 sa spuna ca democratia abia naste, nu a aparut spontan dupa Revolutie. Un asemenea discurs ranea mai degraba vanitosul nostru popor decat sa-i oblojeasca ranile post-comuniste. Isi asumea acest aspect cu gratie. Pentru ca stia ca are ceva ce peste ani va fi pretuit, ethos! Vorbea din postura de intelectual rasat, de fin specialist in economie si stiinte juridice si, mai ales, de mare patriot roman dovedit prin fapte. Munca sa din exil, conducerea Unuinii Mondiale a Romanilor Liberi inca de prin 80, in conditii de haituiala din partea securitatii, a fost de necontestat. Discursul lui Ion Ratiu, asa cum prevedea si el de fapt (“eu stiu ca vorbesc pentru generatiile viitoare”) are acum mai multa greutate decat atunci. Cum spuneam, nu isi dorea captarea bunavointei auditoriului, Ion Ratiu era mai degraba anti-orator dar nu in sensul negativ. Folosea des cuvinte active “dezbatere”, “contradictie”, “evolutie” pe langa obsesia sa pentru “democratie” si “proprietate”. A luptat enorm pentru ca proprietatea sa capete nu doar greutatea juridica necesara (a existat o mare dezbatere ca in prima constitutie din 1991 sa se scrie ca “statul GARANTEAZA proprietatea”, au castigat cei care nu prea isi doreau asta) ci si insemnatate pentru populatie.

In loc de un patos atractiv, practicat macar pentru propriul auditoriu (pe care nu il rasfata deloc), Ion Ratiu aducea mereu ELEGANTA. Din dezbaterea de la TVR din 1990, o dezbatere inegala deoarece un canditat zacea deja pe un numar enorm de voturi (peste 12.000.000 avea sa numere Ion Iliescu) si, ca atare, era absolut relaxat, retinem doua aspect esentiale si care aveau sa devina istorice. La intrebarea moderatorilor “ce veti face daca nu veti castiga?”, intrebare la care se astepta un raspuns razboinic in acord cu vremurile, Ion Ratiu a raspuns fara nicio ezitare, uitandu-se spre camera “Il voi felicita pe castigator”. Un act de normalitate intr-o lume agitata. Un gest retoric excelent dar fara rezultat pentru ca publicul astepta inca sange. Spre sfarsitul dezbaterii Ion Ratiu rosteste o fraza istorica, la fel ramasa pe moment fara ecou “esenta democratiei poate fi rostita intr-o singura fraza: voi lupta pana la ultima mea picatura de sange pentru dreptul tau de a nu fi de acord cu mine”. Vizibil deranjati cei din studio avea sa schimbe repede vorba.

Ion Ratiu a lasat in urma un discurs care a depasit cu mult vremurile. Avand un public putin numeros si ca atare incapabil de a-l ajuta sa-si promoveze mesajul, Ion Ratiu ramane doar un comunicator care a fost peste epoca sa. A aparut practic in 1990 doar pentru a fi legenda si niciodata actualitate. A predat normalitatea unui discurs tehnic. A refuzat adulatia maselor. Ion Ratiu ramane aristocratul neinteles al zorilor democratiei noastre.