40= plucking pheasants since 2017
Audienţă: 22 useri online  •  În ultimele 24 de ore ne-au trecut pragul vizitatori unici
Short News
Novak • 07-Dec-2018

Revoluția din Decembrie, numită inspirat ”aglomerația din Decembrie” de către Mircea Dinescu, nefiind o revoluție clasică, nu a schimbat din temelii nimic din ceea ce obișnuiau elitele comuniste să facă. În primul rând să-și conserve casta. Momentul 1989 a însemnat și retragerea primului eșalon care chiar nu mai putea activa. Cu excepția lui Iliescu, atent și parșiv deghizat în dizident și poate a unui Sergiu Celac, vremelnic Ministru de Externe, celelalte personalități ale vieții politice românești dinainte de 1989 erau în totală tăcere. Ca atare, celelalte eșaloane au trecut la treabă. Pregătirea liderilor era o misiune a PCR pe vremuri, misiune care în sine nu e rea. Astăzi ne confruntăm cu o criză de leadership și pentru că nu mai există pregătire corespunzătoare în acest sens. După 1990, în laboratoarele noilor structuri erau pregătiți lideri care să poate prelua oricând frâiele puterii. Un asemenea lider ”pregătit” a fost Adrian Năstase.

Cu pedigree solid, ”de familie bună”, Năstase era moștenitorul perfect văzut pentru Ion Iliescu. Mult mai tânăr, serios școlit, cu alura internațională (stăpânește excelent engleza și franceza) Năstase a fost trecut prin funcțiile care să-l călească Ministru de Externe, Președinte al Camerei Deputaților și, în fine, Președinte Executiv al PSD pe timpul opoziției parlamentare 1996-2000 urmând, logic să fie Prim Ministru și, așa cum era ”destinul” eventual Președintele Republicii. Să o luăm metodic.

Când a ajuns Premier Năstase era la apogeul carierei politice. Partidul pe care îl conducea operativ, Iliescu era totuși într-un oarecare declin (nu suficient însă pentru a-și sabota propriul ”fiu” după cum vom vedea), a obținut cel mai mare nr de voturi după Mai 1990, puțin peste 4 milioane (nu și cel mai mare procentaj, acesta fiind, datorită conjuncturii, obținut de Liviu Dragnea si PSD-ul anului 2016, dar cu 800.000 de voturi mai puțin decât PSD-ul lui Năstase). Guvernul a fost condus cu mână de fier, dar a produs și câteva nume interesante de oameni politici care și-au putut manifesta personalitatea nestingheriți (așa cum se întâmplă cu guvernele Dragnea de exemplu). Iată câteva exemple, ușor de comparat cu momentul 2016-2019: Ioan Rus, Eugen Dijmărescu, Mircea Geoană, Hildegard Puwak (RIP), Vasile Pușcaș (o mare competență în zona politicilor comunitare), Vasile Dâncu, Cristian Diaconescu, Răzvan Teodorescu.

Cu sprijinul acestui guvern, dar și cu un alt tip de opoziție, mult mai activă (Emil Boc, Teodor Stolojan, Traian Băsescu, Mona Muscă etc) performanța activității lui Adrian Năstase a fost cuantificabilă, evident și cu largul concurs al UE unde urma să aderăm.

În discursul politic Adrian Năstase era calculat, nu era foarte populist, îi plăcea să arate că este cu o clasă peste cei din jur. Minusul său, ceea ce a și contat enorm la alegerile din 2004, a fost că nu a participat niciodată până atunci la o confruntare electorală directă. Nu fusese ales ”pe persoană fizică” niciodată. De aceea i-a lipsit mereu din discurs și din postură acea apropiere de mase. Importa din capitalul PSD/Iliescu și din reputația guvernului său, dar nu aducea nimic în plus. Își stăpânea foarte bine discursul, conținutul era deseori ireproșabil la capitolul documentare, dar nu punea niciun pic de patos. Era rece, calculat, stingher cu emoțiile. Aparatul său de imagine, și nu era unul de neglijat, a luptat cât a putut pentru a compensa asta. Îmi amintesc că l-a dus echipa sa la o casă de copii unde trebuia filmat discutând cu ei. Omul era ca un elefant în magazinul de porțelanuri. Pur și simplu din alt film. Până și umorul său era calculat, englezesc, fin și prizabil, dar nu pentru mase.

Profitând de decorativa sa poziție de la Cotroceni, Iliescu, devenit în acel ultim mandat de Președinte un fel de blândul Ben, are totuși răgaz să constate că Năstase era din ce în ce mai izolat ca într-un de fildeș. Aroganța anului 2014 devenise proverbială. Sistemul din jurul său se întărea, corupția era solidă, bine organizată și părea de nepenetrat. Face niște gesturi nevoit de UE, înființarea PNA, adoptă câteva legi anti-corupție (inclusiv prevedea ca o persoană condamnată penal să nu poată ocupa un loc în Guvern, prevedere care l-a încurcat pe...psd-istul Dragnea 13 ani mai târziu), dar nu se poate dezlipi în ochii publicului de eticheta de pastor al corupției.

Momentul final al carierei sale s-a petrecut în seara de 10 Decembrie 2004. Atunci toată pregătirea sa atent urmărită de către deep state preț de mai bine de 12 ani s-a topit pentru că echipa sa și el însuși nu au luat în seamă câteva aspecte:

-Ion Iliescu nu mai avea ”endorsement-ul” așteptat, semnal total neluat în calcul

-La vot s-au mobilizat pentru prima data electori prin social media, abia mijită în acea perioadă. Năstase a fost prea arogant pentru a lua asta în seamă.

-Năstase arata mereu pregătit, dar niciodată gata de a face un pas în spate. Băsescu în schimb nu s-a sfiit să-și recunoască unele erori grave (inclusiv o declarație elucubrantă despre numărul de homosexuali din România) arătând mai uman. Chiar și atunci când în ceasul al 13-lea Năstase încearcă un captatio benevolentiae la întrebarea lui CT Popescu despre vânătoare, răspunsul vine total necredibil, cu o notă profundă de nesinceritate.

Învingătorul acelei seri, Traian Băsescu, a fost și el răsfățatul sistemului. Dar nu era predestinat neapărat pentru o asemenea anvergură. Traian Băsescu a arătat că și atunci când ți se vâră în traistă e bine să pui și tu mâna să aduci câte ceva. Traian Băsescu și-a adus propria experiență dinainte de politică. În 2004 adversarii săi nu l-au interpretat corect pentru că aproape niciunul nu era atât de influențat de propria carieră precum era Băsescu. Căpitanul de vas devenise politician. Supraviețuitorul unei lumi complexe unde primează bărbăția dusă până la instinct animalic, Băsescu a aplicat câteva principii clare în politică. Fără un discurs complicat, fără înflorituri retorice, el știa ce trebuie să transmită. În primul rând curaj. Când și-a dat demisia din Parlament in legislatura 1992-2996 pentru a putea fi cercetat pentru dosarul Flota, indiferent de rezultatul în sine al anchetei sau de elemente pe care nu le putem decât specula, Băsescu a început de fapt să-si construiască propria carieră. Evadează din cadrul ”scolii” despre care vorbeam, și merge pe drumul său. După ce a livrat curaj, Băsescu a venit cu a doua componentă a vieții de pe mare: loialitatea. A știut când s-o arate ”Petre, ești cel mai bun” spunea de la tribuna PD la lansarea candidaturii lui Petre Roman la alegerile din 2000. Era clar că vorbește despre un cal mort. Dar Roman era Președintele PD. Președintele său. L-a susținut cel puțin în public așa cum Iliescu nu a făcut-o cu Năstase in 2004. Iar în acel moment Băsescu venea după o răsunătoare victorie la Primaria Capitalei. Cotat cu șansa a treia, după Oprescu și Chiriță, Băsescu a arătat a treia calitate a omului politic, munca. Cu mânecile suflecate el a bătut Bucureștiul. A vorbit cu oamenii. Și-a luat scuipați mai mult decât aplauze. A luptat crâncen și a câștigat. Muncea cot la cot cu cei din echipa sa, iar asta i-a atras multă loialitate din partea acelor oameni.

Curaj. Loialitate. Muncă. Fără o carismă aparte, cu o postură mai degrabă nefrecventabilă, Băsescu avea nevoie de ultimul set de calități pentru nivelul următor. Strategie și reputație. Pentru că nu poate răzbi altfel un personaj mic și urâțel, cu o voce tabacică în politica mare. Și așa ajungem la diferența critică de care avea nevoie pentru a se și păstra acolo fără să cadă brutal: teama. De Băsescu le era tuturor teamă. Teamă că poate lua măsuri, teamă că știe el ceva, teamă că oricând mai are un as în mânecă. Băsescu s-a calificat la locul de muncă. Nu era nici pe departe pregătit precum Năstase. Dar avea acea inteligență de a lua totul din zbor și a alege sub presiune ceea ce îi era favorabil. Abordarea politică era simplă, lăsa mereu senzația că e normal. Paradoxal, Adrian Năstase l-a ajutat enorm pe Băsescu, pentru doar aroganța și apariția sa prețioasă putea să aducă în prim plan spiritul vulgar al lui Băsescu. Doar așa felul său de a fi a devenit o calitate. Antagonismul Băsescu-Năstase, deși derulat blitz, reprezintă și ultima înfruntare reală a ”titanilor” din politica românească. Orice alta confruntare, Băsescu – Geoană sau Ponta – Iohannis nu a venit nici măcar aproape de nivelul celor 2. Mi-ar fi plăcut să văd episodul 2 din înfruntarea Năstase – Băsescu. Eu consider că sunt ultimii lideri politici care au generat ”fani„ în masă. Nu îmi închipui că azi există fani Iohannis sau Dragnea. Oameni care să creadă cu tărie în acești lideri și nu doar să îi voteze pentru că altceva nu există.