Fiți sinceri cu cei din jur și, dacă tot v-ați apucat, băgați-vă și propriile persoane în seamă: poveștile cu eroi sunt pe placul tuturor. Mai ales când e toată lumea de acord că rolul negativ șade cel mai bine sârbilor, au ei un ceva al lor de nu poți să-i vezi ca pe Făt-Frumos oricâte bezele ți-ar trimite.

Iar dacă eroii sunt la fel de asemănători precum soarele și luna, Paștele și Crăciunul, zgura și iarba, atunci devine chiar interesant. Să ne-nțelegem: Elveția este o țară frumoasă și civilizată, care-a dat lumii ciocolata Lindt și un singur mare artist. Că de-alde Klee sau Giacometti știu doar câțiva ciudați, da’ de Federer sigur a auzit până și Adi Minune și, odată cu el, toți melomanii de la Neversea, se știe, știe, știe...

Buuun, dacă ați supraviețuit frazei de mai sus, atunci sunteți pregătiți și pentru ce urmează. Un alt fel de poezie, scrisă cu litere din cărămidă pisată și cu rimă înșurubată, numai bună de pârjolit croasanții (da, ăsta e pluralul, mai deschideți și voi DOOM-ul, că nu doare!) francezilor și de otrăvit căpșunile englezilor. Care sunt toți înnebuniți după ciocolată, se știe, știe, știe...

Minunea mare e că artiștii ăștia doi au o pasiune comună. Norocul nostru e că au decis să o împărtășească și cu oamenii simpli, care uită de deadline-uri, facturi, animale de casă și mersul la mall atunci când se anunță o continuare a poveștii prin vreun colț de lume. Iar când aceasta se întâmplă într-un loc unde mașinile de spălat sunt setate pe programul de rufe albe, parcă ne vine și nouă mai tare cheful de aprovizionat cu Vanish, ceai, șampanie, mici și bere, în fine, fiecare după posibilități și naționalitate. Deși ar fi păcat să vezi un asemenea meci la grătar, cu Adiță pe fundal (ce spuneți, am o obsesie?! Nu v-aud prea bine, oooof, viațaaa meaaaa!!!). Ar fi ceva similar cu mersul la Mecca în timp ce bagi pe sub nas 2 hotdogi cinstiți, pur și simplu nu se face.

Mai ales că vorbim despre doi oameni (e termenul consacrat, să nu se supere nimeni!) care joacă doar de dragul nostru, nu cu grija zilei de mâine. Unul oricum nu are de ce, cheia de la seif nu părăsește geanta Mirkăi, în timp ce colegul lui de halo, luând aminte la pățaniile ăstuia mai în vârstă, se preface interesat de adunat trofee, doar-doar scapă de șaibă pe deget.

Nu mai insistăm, treaba lor cum și cu cine aleg să-și împartă aureola, important e să fim și noi prin preajmă sau măcar în fața televizoarelor, că e nasol să auzi legende povestite la radio sau înregistrate sec pe sfântul flashscore, fi-le-ar aplicația mereu funcțională!

Ce voiam de fapt să vă spun? Că de va fi să se scrie al 40-lea capitol tocmai în ograda urmașilor lui Shakespeare și Chaucer, nu aveți voie să Brexit. Pentru că am cam ajuns în punctul acela când povestitorul poate decide în orice moment că are inspirație să aștearnă pentru eternitate finalul așteptat de nimeni și să ne lase cu ochii-n paz y amor, ferească-ne Tsitsipas de nenorocire!