Domne, frumoasă evoluția tenisului în ultimii 20 de ani.

Totul a plecat de la apariția unui jucător care a furat mințile planetei, transformându-si urmăritorii în true believers și ducând actul de a urmări tenis spre o adevarata experienta religioasa.

A urmat prima mutație, nu neapărat gândită de unchiul Toni, dar pusa parca cu mana de Mama Natura, care a venit cu ingredientele necesare apariției unui jucător de mana stânga capabil sa joace singurul tenis care ar fi putut aduce adeptii experientei religioase rogeriene înapoi cu picioarele pe pământ.

Pe nesimțite, din astea doua stiluri, plus ceva inefabil ieșit parca din cazanele clocotinde ale Balcanilor, s-a născut, odată cu a doua mutație, un al treilea titan, cu un tenis capabil sa anihileze cam tot ce puteau propune ceilalți doi.

Frumos a fost și cum, în anii ce au urmat, cele 3 stiluri au tot propus, incremental, mici upgrade-uri. Nimeni nu și-ar fi imaginat, de pilda, cum în 2017 neo-reverul cu o mana al lui Roger avea sa anihileze în 4 finale consecutive opoziția încrâncenata a lui Rafa de o maniera impresionanta, diferita de ceea ce Roger reușise, și nu prea, în anii sai de vârf.

Cred ca toată evoluția asta a fost cumva naturala, și rezultatul e unul aproape (bio)logic, cu stilul djokovician impunându-se, poate și datorita plusului de ambiție și igienă mentală pe care l-a reușit sârbul, un exemplu rar de căutător de soluții nu doar prin tenis, ci și prin evoluție personală.

Mai cred ca, alături de finala de la Wimbly 19, meciul de ieri pune punct definitiv discuțiilor și îl incoroneaza pe sârb drept lider, nu doar din punct de vedere tenisistic, al acestor 2 decade incredibile. Un lider, cel puțin pentru mine, și al eforturilor continue de a deveni mai bun mental, fizic, cât și uman.

Cred și ca odată cu meciul de aseară s-a terminat era celor 3 mari campioni, luați împreună. E posibil sa fi fost ultimul epic pe care Triada ni l-a oferit...